A XLVIII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii

"A propune vocaţiile în Biserica locală"

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii
(15 mai 2011)

Iubiţi fraţi şi surori!

A XLVIII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care va fi celebrată la 15 mai 2011, în duminica a patra a Paştelui, ne invită să reflectăm asupra temei: "A propune vocaţiile în Biserica locală". În urmă cu 70 de ani, venerabilul Pius al XII-lea a instituit Opera Pontificală pentru Vocaţiile Sacerdotale. După aceea, opere asemănătoare au fost întemeiate de episcopi în multe dieceze, animate de preoţi şi de laici, ca răspuns la invitaţia Bunului păstor, care, "văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor", şi a spus: "Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui" (Mt 9,36-38).

Arta de a promova şi de a îngriji vocaţiile are un luminos punct de referinţă în paginile din Evanghelie în care Isus îi cheamă pe discipolii săi să-l urmeze şi îi educă cu iubire şi atenţie. Obiect special al atenţiei noastre este modul în care Isus i-a chemat pe cei mai apropiaţi colaboratori ai săi ca să vestească împărăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 10,9). Înainte de toate, apare clar că primul act a fost rugăciunea pentru ei: înainte de a-i chema, Isus a petrecut noaptea singur, în rugăciune şi în ascultarea voinţei Tatălui (cf. Lc 6,12), într-o urcare interioară mai presus de lucrurile de toate zilele. Chemarea discipolilor se naşte tocmai în colocviul intim al lui Isus cu Tatăl. Vocaţiile la slujirea sacerdotală şi la viaţa consacrată sunt în primul rând rod al unui contact constant cu Dumnezeul cel viu şi al unei rugăciuni insistente care se înalţă către "Domnul secerişului" fie în comunităţile parohiale, fie în familiile creştine, fie în cenacolele vocaţionale.

Domnul, la începutul vieţii sale publice, a chemat câţiva pescari, ocupaţi cu lucrul pe malurile lacului Galileii: "Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!" (Mt 4,19). Le-a arătat lor misiunea sa mesianică prin numeroase "semne" care indicau iubirea lui faţă de oameni şi darul milostivirii Tatălui; i-a educat prin cuvânt şi prin viaţă pentru a fi pregătiţi să fie continuatori ai operei sale de mântuire; în sfârşit, "ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl" (In 13,1), le-a încredinţat memorialul morţii şi învierii sale şi, înainte de a fi înălţat la cer, i-a trimis în toată lumea cu porunca: "Aşadar, mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile" (Mt 28,19).

Este o propunere, angajantă şi exaltantă, aceea pe care Isus o face celui căruia îi spune "Urmează-mă!": îi invită să intre în prietenia lui, să asculte îndeaproape cuvântul lui şi să trăiască împreună cu el; îi învaţă dăruirea totală lui Dumnezeu şi răspândirii împărăţiei sale după legea evangheliei: "Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult" (In 12,24); îi invită să iasă din voinţa lor închisă, din ideea lor de autorealizare, pentru a se cufunda într-o altă voinţă, cea a lui Dumnezeu şi a se lăsa conduşi de ea; îi face să trăiască o fraternitate, care se naşte din această disponibilitate totală faţă de Dumnezeu (cf. Mt 12,49-50), şi care devine trăsătura distinctivă a comunităţii lui Isus: "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35).

Şi astăzi, urmarea lui Cristos este angajantă; înseamnă a învăţa să ţinem privirea îndreptată spre Isus, să-l cunoaştem intim, să-l ascultăm în cuvânt şi să-l întâlnim în sacramente; înseamnă a învăţa să conformăm propria voinţă cu a lui. E vorba de o adevărat şcoală de formare pentru cei care se pregătesc pentru slujirea sacerdotală şi pentru viaţa consacrată, sub conducerea autorităţilor ecleziale competente. Domnul continuă să cheme, în toate perioadele vieţii, să împărtăşim misiunea lui şi să slujim Biserica în slujirea preoţească şi în viaţa consacrată, şi Biserica "este chemată să păstreze acest dar, să-l stimeze şi să-l iubească: ea este responsabilă de naşterea şi de maturizarea vocaţiilor sacerdotale" (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică postsinodală Pastorem dabo vobis, 41). În special, în acest timp al nostru în care glasul Domnului pare sufocat de "alte glasuri" şi propunerea de a-l urma dăruind propria viaţă poate să apară prea dificilă, fiecare comunitate creştină, fiecare credincios ar trebui să asume cu conştiinţă angajarea de a promova vocaţiile. Este important de a încuraja şi de a susţine pe cei care arată semne clare ale chemării la viaţa sacerdotală şi la consacrarea călugărească, ca să simtă căldura întregii comunităţi în a spune "da"-ul lor lui Dumnezeu şi Bisericii. Eu însumi îi încurajez aşa cum am făcut cu aceia care s-au decis să intre în seminar şi cărora le-am scris: "Aţi făcut bine să procedaţi aşa. Pentru că oamenii mereu vor avea nevoie de Dumnezeu, chiar şi în epoca dominării tehnice a lumii şi a globalizării: de Dumnezeu care ni s-a arătat în Isus Cristos şi care ne adună în Biserica Universală, pentru a învăţa cu el şi prin intermediul lui adevărata viaţă şi pentru a ţine cont de criteriile adevăratei umanităţi şi a le face eficace" (Scrisoare către seminarişti, 18 octombrie 2010).

Este nevoie ca fiecare Biserică locală să devină tot mai sensibilă şi atentă la pastoraţia vocaţională, educând la diferitele niveluri, familial, parohial, asociativ, mai ales pe băieţi, pe fete şi pe tineri - aşa cum a făcut Isus cu discipolii - să-şi formeze o prietenie genuină şi afectuoasă cu Domnul, cultivată în rugăciunea personală şi liturgică; să înveţe ascultarea atentă şi rodnică a cuvântului lui Dumnezeu, printr-o familiaritate crescândă cu Sfintele Scripturi; să înţeleagă că a intra în voinţa lui Dumnezeu nu elimină şi nu distruge persoana, ci permite să se descopere şi să se urmeze adevărul cel mai profund despre ei înşişi; să trăiască gratuitatea şi fraternitatea în raporturile cu alţii, pentru că numai deschizându-se iubirii lui Dumnezeu găsesc adevărata bucurie şi realizarea deplină a propriilor aspiraţii. "A propune vocaţiile în Biserica locală" înseamnă a avea curajul de a indica, printr-o pastoraţie vocaţională atentă şi adecvată, această cale angajantă a urmării lui Cristos, care, fiind bogată de sens, este capabilă să implice întreaga viaţă.

Mă adresez în mod deosebit vouă, dragi confraţi întru episcopat. Pentru a da continuitate şi răspândire misiunii voastre de mântuire în Cristos, este important "să favorizaţi cât mai mult vocaţiile preoţeşti şi călugăreşti şi în mod deosebit pe cele misionare" (Decretul Christus Dominus, 15). Domnul are nevoie de colaborarea voastră ca să poată ajunge chemările lui la inimile celor pe care i-a ales. Aveţi grijă în alegerea lucrătorilor pentru Centrul Diecezan pentru Vocaţii, instrument preţios de promovare şi organizare a pastoraţiei vocaţionale şi a rugăciunii care o susţine şi îi garantează eficacitatea. Aş vrea să vă amintesc, dragi confraţi episcopi, şi de grija faţă de Biserica Universală pentru o distribuire egală a preoţilor în lume. Disponibilitatea voastră faţă de dieceze care au puţine vocaţii devine o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru comunităţile voastre şi este pentru credincioşi mărturia unei slujiri sacerdotale care se deschide cu generozitate la necesităţile întregii Biserici.

Conciliul Vatican II a amintit în mod explicit că "promovarea vocaţiilor preoţeşti este o îndatorire a întregii comunităţi creştine şi ea trebuie să urmărească acest scop în primul rând printr-o viaţă pe deplin creştină" (Decretul Optatam totius, 2). Doresc deci să adresez un salut fratern şi special şi încurajare celor care colaborează în diferite moduri în parohii cu preoţii. În mod deosebit, mă adresez celor care pot să-şi ofere propria contribuţie la pastoraţia vocaţiilor: preoţii, familiile, cateheţii, animatorii. Preoţilor le recomand să fie capabili să dea o mărturie de comuniune cu episcopul şi cu ceilalţi confraţi, pentru a garanta humusul vital noilor muguri de vocaţii sacerdotale. Familiile să fie "însufleţite de spiritul credinţei, iubirii şi evlaviei" (ibidem), capabile să-i ajute pe fii şi pe fiice să primească cu generozitate chemarea la preoţie şi la viaţa consacrată. Cateheţii şi animatorii asociaţiilor catolice şi ai mişcărilor ecleziale, convinşi de misiunea lor educativă, să caute "să-i educe astfel pe tinerii încredinţaţi lor încât aceştia să poată percepe chemarea divină şi să-i răspundă din toată inima" (ibidem).

Iubiţi fraţi şi surori, angajarea voastră în promovarea şi în îngrijirea vocaţiilor capătă plinătate de sens şi de eficacitate pastorală atunci când se realizează în unitatea Bisericii şi este îndreptată spre slujirea comuniunii. Pentru aceasta, orice moment al vieţii comunităţii ecleziale - cateheza, întâlnirile de formare, rugăciunea liturgică, pelerinajele la sanctuare - este o oportunitate preţioasă pentru a trezi în poporul lui Dumnezeu, îndeosebi în cei mai mici şi în tineri, simţul de apartenenţă la Biserică şi responsabilitatea răspunsului la chemarea la preoţie şi la viaţa consacrată, făcut cu alegere liberă şi conştientă.

Capacitatea de a cultiva vocaţiile este semn caracteristic al vitalităţii unei Biserici locale. Invocăm cu încredere şi insistenţă ajutorul sfintei Fecioare Maria, pentru ca, prin exemplul primirii planului divin al mântuirii din partea ei şi prin mijlocirea ei eficace, să se poată răspândi în cadrul fiecărei comunităţi disponibilitatea de a spune "da" Domnului, care cheamă mereu noi lucrători în secerişul său. Cu această dorinţă, împart din inimă tuturor binecuvântarea mea apostolică.

Vatican, 15 noiembrie 2010

Benedict al XVI-lea

© Libreria Editrice Vaticana

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Colecţia Mesaje, nr. 103

© Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro